Măsor timpul în tristeţi şi vise multe,
în clipe plictisite, în praf şi chinuri vechi,
Stau alungit în spaţiu fără noimă, doar
inima-mi tresaltă periodic , cu vagi pâlpâiri ciudate.
Şi totuşi pofta de viaţă revine. Să fi găsit
cheia fericirii mele? Da se poate! Acea cheie,
Eşti tu, comoara mea, odorul meu nepreţuit ,
ce îl ascund în gând, în suflet, în inima-mi flasca.
Tu ai transformat stafia, omul fără ţel,
şi fără gânduri, într-o persoană vie cu suflet mare,
Într-un îndrăgostit veritabil, ce-ţi închină ode,
într-un Paris homeric, ce ţi se jertfeşte cu plăcere.
Mă bat acum cu timpul şi ale lui aripe,
vreau să câştig iubirea, întinsă-n mii de clipe,
Vreau să trăiesc în vis, şi să visez trăind,
să fac bucurii din lucruri de nimic; să te iubesc un pic.
Să simt zilnic durerea , sfâşierea sufletului
că nu eşti lângă mine, să simt dezolarea, dar..
Şi dulcea regăsire, parfumul tău şi pielea-ţi delicată
chipul angelic, glasul diafan, şi ale tale gânduri…
Am dat foc memoriei , am dărâmat raţiunea,
m-am divizat în mii de părţi şi le-am împrăştiat
În mare! Nu mai am nimic, din eu cel vechi,
am zis adio la singurătate şi la tot de-acum.
Te am pe tine, şi oricât mă va costa,
am să plătesc fără tăgadă, cu sânge de ar trebui,
Cu chinuri , cu dureri înzecite, doar…
să simt ceva…Să fiu uman.
Andrei Cosmin Diaconu