Alambic ….de vise

– Fi atent! Acum să te vad, ce-ai să faci ! Popi cu valeţi, mâna asta.

– Nu se poate, surioară!? Am trei surate. Gata, ţi-am luat-o ’nainte.

– Ai avut noroc, doat atât! – Auzi la ea, noroc! Ăsta mi-e numele , surioară sau ai uitat.

Şi parcă într-un colţ al unei trăiri de mult uitate, pe maldăre de gânduri şi idei prăfuite, stimata Minte şi proslăvitul Noroc jucau cărţi înfocaţi.

O uşă se deschise cu un scârţâit asurzitor şi înăuntru pătrunde aerul proaspăt ce împrăştie tot în cale, stârnind nori mari de praf şi tot felul de chestii. Mergând ţanţoş , cu un zâmbet sarcastic şi o îmbrăcăminte impecabila, o voce dură tună:

– Măi fraţilor, dacă nu aveţi ce face mergeţi şi jucaţi-vă în altă parte! Aici se lucrează intens. Dacă nu vă convine, cereţi transferul. Şi personajul dispăru subit, la fel cum a şi apărut, însoţit doar de trântituri de uşi.

– Mă calcă pe nervi, Datoria asta! Mereu face pe şefa! Ei, eu m-am săturat, îmi iau liber…tot restul zilei, zise Norocul ţâfnos.

– Treaba ta, dar iarăşi o să ai oprire la salariu, spuse Mintea.

Dar de-o dată, un miros îmbietor de prăjituri şi tot felul de bunătăţi invadează încăperea. Amândoi dispar pe urmele miresmelor aţâţătoare. Într-un alt birou frumos aranjat, bine pus la punct şi curat, în faţa unei mese pantagruelice, o persoană bonomă se aşezase să deguste.

– Surioară, se poate?! Te dezlipeşti fără noi ? spuse Norocul cu multă îndrăzneală.

– Scuteşte-mă, cârtitorule! Şi mă rog, n-ai învăţat să baţi la uşă? răspunse Lenea răstit.

– Am bătut, dar erai cu gândul la mâncare surioară! răspunse Mintea batjocoritor. Dar vă las, că eu am teabă! Se întoarse şi trânti uşa.

Praf şi manuscrise, bătăi de aripi de liliac şi beznă. Toate acestea s-au aşternut. O stradă pustie, un felinar vechi ce dansa răsunător, condus elegant de un dansator cutezător-vântul. Doi îndrăgostiţi se sărutau pe-o bancă sub clar de lună…

Mintea coborâ în stradă şi căută un taxi. „De unde taxi la ora asta”, gândea ea. Plecă gânditoare, fără să se uite în jur, doar cu gândul la a se răcori ce îi contropise creierul. „M-am săturat să tot fac eforturi repetate, să le tot dau totul pe tavă. Cum apare înfumuratul ăla de Noroc, sau insuportabila Lene, toată munca mea se duce de râpă. N-am să mai fac nimic! Şi aşa totul este în van! De mâine îmi dau demisia”, zise ea într-un monolog lăuntric…incandescent.

După ore de mers şi hoinărit aiurea într-un oraş melancolic, şters şi plin de umbre, ajunse acasă. Deschise plictisită uşa de la apartament, o locuinţă aranjată cu gust. Aruncă geanta şi încălţămintea pe undeva aiurea şi merse la frigider. Ar fi băut ceva, dar ce? Voia ceva tare, şi uşor, ceva care să-i dea aripi în mai puţin de o fărâmă de timp. Cu mâna şovăielnică luă sticla de scotch , vru să ia şi un pahar,d ar se răzgândi şi luă ţigările. A adormit târziu, după ce a băut toată sticla şi fumase două pachete de ţigări.

Ajunse la serviciu a doua zi cu ceva întârziere….de câteva ore. Merse să-şi depună demisia.

– Ceeee? Ai înnebunit? Asta s-o crezi tu! Auzi la ea, demisie!!! Eşti tâmpită sau beată? La cum arăţi, aş zice că eşti ambele. Până la sfârşitul săptămânii îţi poţi lua liber. Dar de luni să nu mai aud de nici o demisie. Şi să ştii c-ai să lucrezi peste program ca să recuperezi liberele luate. Acum dispari şi să nu te mai văd până luni, ţipă Datoria nervoasă.

Cu un zâmbet larg pe chip, Mintea părăseşte biroul veselă, cu o expresie stranie pe chip având în vedere situaţia de moment. A fost în parc, apoi la film, la teatru, două zile nu a ajuns acasă.

………..

Să fi plecat în provincie la rude, la prieteni? Nimeni nu ştie. Cert este că la serviciu nu a mai apărut. Am căutat-o şi eu, am sunat-o chiar şi pe mobil, dar degeaba. Mulţi o mai caută şi acum…era unul dintre angajaţii de seamă ai biroului Raţiune.