E cerul pustiu,
Ţi zarea e tristă,
Iar negrul pământ
Într-una se vaită şi geme …
Şi parcă sunt mort,
Văd totul în ceaţă,
N-aud vântul cum ţipă.
Doar a timpului cernită aripă
Ce izbeşte a cerului oglindă,
Şi păsări de pradă cad …
Ca un tăvălug pe trupul
Însângerat şi plin de plăgi ,
Al ţarinei vechi de când lumea.
Iar codrul , paznic de seamă,,
Se frânge , trosneşte , se luptă
Cu a hoardei năvălire.
Doar eu stau tâmp şi
Privesc un fior cum trece,
Stârnind praful în nori.
Andrei Cosmin Diaconu