Delirum tremens

O seară de februarie, un februarie liniştit şi comun pentru mulţi, chiar şi pentru noi…studenţii ce fredonau coloana sonoră de la  “Şatra”, tineri ce iubeau ţigăneşte, ce iubeau libertatea, suflete nomade.

O sticlă de vin, o romanţă, o glumă, un zâmbet, o replică meşteşugită şi un surâs feminine. Amintiri din anii facultăţii, plecările în parc, prietenii “pierduţi”, dar şi cei rămaşi, iubirile “tăvălite”, râurile  de cerneală curse…laptopul , tastatura şi folderol cu amintiri…

Da, amintiri “bătrâne” pentru oameni tineri, oameni ce iubesc fără să ceară nimic în schimb, cei care dorm sub cerul liber al raţiunii, cei care iubesc idea, vinul şi femeia. Cei ce preţuiesc o carte bună, un vin vechi şi un prieten loial.

Şi-au urmat şi Bon Jovi şi Travka şi Alifantis…şi sticlele s-au golit, am început să râdem zgomotos, să ne bucurăm ca nişte copii ce se jucau vara la scăldat, apoi deveneam brusc serioşi şi melancolici purtaţi pe paşii moi şi melodioşi de gânduri şi vise, de idealuri şi aşteptări. De dorinţe…de caruselul ucigaş numit viaţă, de sufletul ce vibra ca o eşarfă la gâtul unei puştoiace la prima întâlnire. Dacă am fost fericiţi, nu pot spune asta, dar am fost boemi.

Am încercat să scriem, dar eram prea băuţi ca frazele să mai aibă o ordine firescă şi am umplut multe pagini în cartea vieţii,am mers la culcare iubind femeia nesănatos de firesc, trezindu-ne discutând despre ce vom face anul viitor  şi mai ales după ce ne vom căsători.

Am fost apostrofaţi că încă suntem nişte nebuni zănateci, ce nu se rezumăm doar la o Eva şi cea care se certa cu noi era chiar Ea, o Evă surioară de  nebunii cu noi, cea care ne trăgea de urechi când greşeam , chezaşa cafenelei sufletelor noastre, prietenul obiectiv ce ne punea la zid când călcam în străchini…o Evă ca multe alte surate ce sălăşluiesc în grupurile de studenţi nebuni, a căror limitare e doar cerul.

Dar cheful e spart brusc, pentru că magazinul de vise striga ora închiderii, iar omul cu cheile suna ora plecării. Da, nea Costel se speriase, era ora patru dimineaţa şi noi râdeam ca o hoardă de codane bălaie, iar “O damijeană şi-un pahar ” rula uşor printer minţile tinere şi line de ghiduşii.

“Hai , nea Nicule, la un pahar de  vin! Lasă-i p-ăştia, că nu mai dom dăi dracu, au examene. La muncă, nu la-ntins mâna!”, iar bătrânul portar se aşeză la masa cu nebunii cei tineri şi dezbaterea cu lăutari ca Gabi Luncă, Nelu Ploieşteanu, Fărâmiţă Lambru continuă.

Nu te-auzeai de fumul de ţigară şi nu te mai vedeai de zgomotul de pahare. Am rămas fără ţigări, fetele au plecat şi am rămas…noi trei – patru prieteni vechi, cana de vin, scrumiera fumegândă şi sufletele noastre ce încă mai purtau urmele paşilor atâtor lăutari….Şi nea Nicu…nea Nicu unde s-a dus? Sau a fost vreodată aici? Parcă era mult mai bătrân decât portarul de la noi….părea a fi însuşi Bătrânul Timp, sau poate….nu a fost decât o inchipuire.

Am pus  “Magazinul de vise” al lui Ştefan Iordache, mi-am aprins o ţigară, am lăsat pălăria sufletului bătrân pe-o parte şi am început să desenez cercuri mari de fum…Fredonând pies ace mă consuma ca pe-o ţigară focul…Am văzut bătrânelul cu părul alb ce fredona piesa, fluierând, târşindu-şi picioarele…..

“Închid uşa, sting lumina…trag oblonul şi încui…Magazinul meu de vise , nu mai vinde nimănui…”

Am stins ţigara, am deschis fereastra , era déjà dimineaţă…mi-am umplut pieptul cu aer curat, făgăduindu-mi ca măcar un ultimo client fidel să mai am în magazine…acela să fiu eu…