Poveste de iarnă

–         Barman , îîncăăă, hîc, încă un whiskey te rog!

–         Dar domnule….sunteţi obosit! Nu ar mai trebui să consumaţi!

–         Eşti plătit să serveşti clienţii sau să-ţi dai cu presupusul? Unul mare şi sec, şi păstrează restul!, zise un bărbat la vreo 25 – 30 de ani, aruncând 50 de euro pe tejgheaua de la bar.

Era încă un pahar, al câtelea cine mai ştia şi afară era un ger năprasnic şi un viscol, iar aici aşa cald şi bine – cu muzica în surdină şi atmosfera plină de valuri de fum de ţigară şi vapori de alcool, unde lumea e altfel.

Încercând să se mute la o masă la fereastră, se împiedică şi în cădere o mână puternică îl prinse.

–         Alex, ce este cu tine, în halul ăsta? Unde e Andreea? Ea ştie în ce hal eşti?

–         Ohoooo! Salutare , Dinule! Barman un whiskey dublu cu gheaţă pentru domnnul.

–         Nu , nu mulţumesc! O cafea , te rog! ,zise Dinu către barman. Zii omule, ce e cu tine ? De când nu ai mai dormit?

–         Întrebai de Andreea? Andreea …hmm! Păi  Andreea…m-a părăsit!, zise el oftând greu.

Era un decembrie urât, uscat şi rece, undeva într – un oraş destul de singur în iarnă. Un local de noapte, aproape de ora închiderii.

–         Domnule, poftiţi cafeaua , dar în 30 de minute închidem! E trei dimineaţa, e târziu! , zise barmanul.

–         Imediat! În cincisprezece minute plecăm!, zise Dinu.

–         Alex, păi cum aşa? De când a plecat? Căci acum o săptămână am fost cu toţii la ziua Laviniei, şi voi şi toată gaşca.

–         Acum trei zile a plecat Dinule! Acum ….trei zile!, zise Alex privind dincolo de fundul gros al paharului  de scotch.

–         Pur şi simplu m-a sunat acum 3 zile , şi a zis să nu o mai caut, să o uit  pentru că nu mă mai vrea…, şi o lacrimă se prelinse pe un obraz bronzat , dintr-o privire de un albastru nepământesc şi rece ca o lamă.

–         Şi în starea asta de când eşti? De când nu ai mai dormit  ? Ia spune, Alex!

–         De când a plecat! De atunci, nu a zis  să o uit, nu vezi că asta fac…

–         Hai, ia şi ultima picatură, şi mergem!

Gerul de afară devenise mai blând, iar maşina primitoare a lui Dinu, îl făcu pe Alex să adoarmă uşor. În nici zece minute, ajunseră la adresa unde acesta  din urmă locuia. Un apartament undeva la mansardă, într-o clădire cochetă.

Deschizând uşa cu greutate, pentru că  nu dorise să îl lase pe Dinu să deschidă, plămânii vizitatorului erau invadaţi de mirosul dens de tutun si alcool. Mai pe de-a rândul numai sticle goale şi pachete de ţigări aruncate.

–         Aşa vrei să trăieşti, omule? Eşti nebun de legat! Şi hai la somn, vezi că stau cât se aeriseşte camera şi apoi plec!

–         Merci că m-ai adus, Dinule. Şi ajuns în pat, Alexandru adormi ca un prunc după baie.

Două zile nu a reuşit să ajungă la serviciu,  şi şi-a lăsat şi telefoanele închise.

Se plimba pe strada lor, strada unde s-au văzut prima dată, ea stundenta brunetă şi minionă cu ochi albaştrii şi jucăuşi, şi el tânarul avocat de succes, înalt şi atletic cu privire acvilină. Doi tineri frumoşi , ce s-au iubit mult, doi – trei ani, da – chiar azi împlineau trei ani şi trei luni. Timpul ăsta trece şi nu îi pasă de nimeni. Iar despărţirea dură şi spartă….făcuseră dragoste dimineaţa devreme, un duş rapid în doi şi apoi fuga la serviciu….zâmbetul suav şi sărutul de adio, iar seara….camera goală, şi telefonul cu urări.De ce? Pentru ce , mai ales?

Paşi grăbiţi şi o răsuflare întretăiată – un om alerga.

–         Măi , tu vrei să mă îmbătrâneşti înainte de vreme! De ce nu mai răspunzi la telefon?

–         Mă laşi, Dinule! Uite nu l-am auzit!

–         Da! De două zile sun ca un disperat, şi e închis, iar acum nu răaspunzi. Nu mai vii nici la serviciu?!

–         Nu mai vin, nu mai vreau să vin! Şi ia mai scuteşte-mă! Nu poate omul să stea liniştit două clipe, cum gata , voi repede îl stresaţi!zise Alex trântind portiera maşinii şi demarând în trombă.

Voia să scape de apăsare, să facă orice, numai să nu se mai gândească la ea, şi la câte făcuseră împreună.

Şi a trecut iarna, el a mers la rude undeva în provincie,primăvara reapărând în oraş. Nu mai era acelaş Alex, dar era mai vesel, mai altfel.

Ajuns la serviciu, după luni de absenţă, toţi l-au primit veseli. Gaşca , prietenii; a reînceput viaţa în oraş, doar cu Dinu a rămas distant.

Sâmbătă seara, o seara frumoasă de mai:

–         Mai treci pe la noi,  Alex? Când te mai văd?

–         Nu ştiu , Cristina! Sincer, nu ştiu!

–         Bine, dar să ştii că eşti bine venit oricând! zise ea, sărutându-l uşor pe obraz.

–         Seară frumoasă, zise Alex, plecând pur şi simplu.

Toţi încercau să îl facă să se simtă inima petrecerilor, dar durerea exista acolo închisă .

„ De ce? De ce a plecat fără să zică? De ce, când părea aşa fericită?”

Acestea erau gândurile ce îi torturau noptile.

„ Cristina e frumoasă, doar că inima asta nu mai poate iubi pe nimeni, asta e cel mai greu şi dur lucru.Cum să îi poţi spune cuiva, pur şi simplu….Nu te plac!? Nu eşti decât o amică şi atât!”.

Sunetul telefonului, sparse linistea :

–         Alo,da!

–         Domnul Alex, Alex Streinu?

–         Da, cine întreabă la ora asta?

–         Îmi cer scuze , sunt doctor Andreescu, de la Spitalul Judeţean. Vă sun în legătură cu domnişoara Andreea Stoleru!

–         Ce s-a întâmplat?zise Alex cu inima stând să-i spargă pieptul.

–         Vă rog să veniţi la spital, domnişoara a intrat în comă, la internare a zis că sunteţi singura rudă.

În câteva minute era la spital, aflase şi de ce l-a părăsit .Era  bolnavă de cancer, primise confirmarea în ziua când s-au despărţit. Iar acum stă conectată la tot felul de aparate, pentru cât timp nu se ştie.

Era atât de frumoasă, şi nu putea să îi spună nici măcar un ultim „te iubesc”. A vrut să intre ,dar îi era teamă ca ea să nu plece de tot,dar de-o dată linistea e spartă de sunetul aparatelor ….ea pleca de printre oameni, corpul ei frumos şi-a schimbat uşor parcă culoarea într-o ultimă  sforţare de convulsie.

Alex a făcut crize de nervi, a bătut doi paznici şi l-au sedat ca să se liniştească. L-au internat la psihiatrie, făcând crize noapte de noapte. Avea paloarea unui cadavru, nu mai vorbea cu nimeni, nu mai dorea să primească nici vizite. Singurele ocupaţii erau admiratul florilor din curtea spitalului şi scrisul.

Scria mult, despre orice, şi mai ales despre EA. Scria poezie, scria nuvele. Doar Dinu, mai ajungea din când în când pe la el. Venise şi astăzi să vorbească cu el:

–         Salut! Ce mai faci, Alex?

–         Bună!Privesc florile şi Soarele! Îmi aduc aminte de Andreea, zise el oftând.

–         Te salută fetele, şi îţi urează  însănătoşire grabnică.

–         Lasă asta ,Dinule! Îmi poţi face rost de un bilet de voie de trei – patru ore?

–         Măi, eşti nebun! De unde? Cine îmi dă voie mie să te iau de aici?

–         Bine , Dinule, lasă că vorbesc eu cu doctorul ,că e vorba să mă externeze. Cât dracu am de când stau aici?

–         Alex, ai trei luni.

–         Mda, credeam că stau de mai multă vreme.

Afară sufla un viscol ciudat, îl externaseră cu două zile mai devreme şi nu venise nimeni să îl aştepte, pentru că nu aveau cum să ştie de externare. Trecuseră cinci luni de la ultima vizită a lui Dinu. Era extrem de frig, iar el devenise transparent şi era îmbrăcat subţire.

Purta cu el o mapă , un plic sau ceva de genul, cu toate  înscrisurile lui de când era internat. Ajunse într-un final acasă, regăsirea era dulce şi ciudată. Haina ei era încă în cuier, o uitase cu siguranţă. Cartea ei preferată era pusă deschisă  cu faţa în jos pe măsuţa de cafea, aşternuturile încă mai purtau urmele iubirii lor. Camera a început  să se învârtă şi….” Te iubesc mult de tot, Alex!” erau cuvintele Andreei ce îi răsunau în creier.

L-a găsit vecina de la un etaj inferior, se înjunghiase cu un cuţit de tăiat hârtie, ţinând în mână fotografia Andreei. Distrusese apartamentul complet, nu mai rămăsese nimic, nici măcar mobilă sau geamuri.

Nu lăsase decât un simplu bilet de adio , ce viscolul îl dusese la uşă. Corpul lui zăcea la masa din bucătărie, singurele obiecte de mobilier rămase intacte, cu faţa spre uşă. Ochii îi căpătaseră o sclipire ciudată, iar buzele se strânseseră în încercarea parcă de a spune un ultim  „te iubesc”  şoptit.

Biletul plin de picături de sânge, purta un scris caligrafic : „ Te iubesc,Andreea!”.

Andrei Cosmin Diaconu