Zari deschise, zale incinse…armate de luceferi si hoarde de zane. Amurg adus in miez de zi si viscol in miez de vara. Asta simt, asta vad…asta sunt EU.
Ce am? Ce s-a-ntamplat?
Nimic…am pierdut un joc cu mine, ca de fiecare data. Pacat ca acest Chomolungma nu e fatal….Sau ar trebui sa-i permit sa fie asa?!
Nu se poate sa traiesti si sa mori, sa simti ca nu simti si sa vezi ca nu vezi. N-ai sa crezi cat e de usor sa devii asasin asasinat si victima criminala. Totul e atat de instabil si de transparent incat poti simtii durerea secundelor ce trec bete peste tampla-ti incandescenta.
O menghina desprinde din suflet putin cate putin, cate o fibra firava si alba, iar ochi stupefiati asteapta sa ce se ascunde dupa…si nimic, parca exfolierea e un perpetuum-mobile.
Si crezi ca doare? Deloc! Mai greu e cand se ridica norul de praf de pe mobilierul vechi si nefolosit din debarale. Cand totul pare sa fie reparat si incepe sa functioneze normal. Cand anormalul devenit normal dispare si cand linistea ucide tumultul evenimentelor ce se ciocneau candva.
Dar…nu te speria, sunt plin de sange si de culori pentru ca…renovez.
frumos, frumos, foarte frumos!
ca de obicei…inteleg putin si imi place mult 🙂
Ca de obicei…iti spun doar…NU MAI BEA!!! Da un telefon cand simti ca lama pica greu pe vena … pe lung … zic..